Om frumos, nu-ti pierde visele!

Vad tot mai des oameni tristi, absenti, mult prea goi si care au uitat de tare mult timp de ei. Am fost acolo, stiu al naibii de bine cum e sa nu mai stii sa visezi si sa simti ca traiesti intamplator!

Nu judec pe nimeni, dar imi vine sa-i salvez pe toti. Stiu ca nu e treaba mea, dar nu pot sa nu ma intreb unde s-au pierdut copiii din sufletele lor, unde sunt visele lor si unde e bucuria pe care viata ti-o ofera cadou in prima zi cand vii pe lume.

Stiu atat de multi oameni care au visat sa picteze, sa joace pe scena,  sa se inconjoare de copii sau Dumnezeu mai stie ce si au sfarsit in joburi banale, in corporatii frumos colorate, in care au incetat sa se mai gandeasca la ei.

Don’t get me wrong, nu-s cu nimic mai isteata decat tine!

La 16 ani cineva mi-a spus ca sunt un bun ascultator si ca as fi un bun psiholog. Nu luasem niciodata in calcul alta varianta in afara de ASE, dar cand am auzit-o spunand asta mi-a venit sa sar de pe scaun de bucurie. O bucurie pe care nu stiam sa o explic, dar m-am batut cu toata lumea din jur, timp de 1 an, ca sa pot da la facultatea de psihologie.

Si am terminat-o cu aceeasi bucurie, dar deja aflasem ca trebuie sa fac ceva „serios” cu viata mea, nu sa visez in continuare la viata de cabinet. Si uite asa am intrat in corporatie si mi-a placut mult, am trait cu toata fiinta mea toate valorile „de pe pereti” si o parte din sufletul meu a ramas in fiecare companie in care am lucrat.  Am ajuns pana in punctul in care am inceput sa cred ca asta e viata pe care mi-o doresc, doar ca ceva imi mototolea realitatea mea roz si din cand in cand imi venea sa fug.

Intr-o zi am inteles ca trebuie sa fac altceva, dar mi-a fost teama ca e deja mult prea tarziu. Come on, am 35 de ani, nu mai fac schimbari radicale acum, mi-am zis! Am un copil, am rate, trebuie sa fiu responsabila. Suna logic, doar ca sufletul meu o luase deja razna, incepuse sa viseze si sa-mi spuna asurzitor de tare „Da’ de ce? Hai, spune-mi de ce? De ce vrei sa opresti entuziasmul asta, emotia asta? Zi tu corporatisto, de ce?”

Si cu frica am inceput sa ma uit pe furis la varianta de a face altceva, iar azi sunt sigura ca peste putin timp o sa intalnesc primul om pe care il pot insoti in cea mai frumoasa calatorie din viata lui.

E greu, sunt asa multe necunoscute incat iti vine sa-ti pui plapuma in cap si sa speri ca-ti trece visul asta. Dar daca totusi nu-ti trece, deschide ochii aia frumosi si da-ti o intalnire cu visul tau!

Asa ca, tu, actorule nu-ti ucide talentul. Sigur e o scena care are nevoie de el!

Talentata mea pictorita, iti promit ca iti cumpar eu primul tablou, doar picteaza-l odata!

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s