„Cine sunt?” – cea mai complicata intrebare din lume

Who are you

Sunt cativa ani deja de cand ma intreb cine sunt si, cu cat descopar mai multe lucruri, cu atat mi se pare ca am mai putine certitudini. Uneori, obosita, ma gandesc ca poate imi era mai bine, acum X ani, cand nu ma intrebam nimic si nu stiam nimic. Era, cu siguranta, mult mai liniste in mintea mea. O liniste vecina cu lesinul.

Ce stiu azi, e ca sunt partenera de drum a unui copil, care habar n-am daca m-a ales el pe mine sau eu pe el, dar ce stiu sigur e ca ne crestem reciproc, ca invat din relatia cu el mai mult decat am facut-o in restul de 30 de ani. Am invatat cu el sa spun sincer „te iubesc”, „imi pare rau”, „sunt fericita”, dar mai ales „sunt trista si e ok, ca e si asta o emotie ce trebuie traita”. E magica privirea unui copil care intelege ca sentimentele, emotiile, sunt parte din noi si ca e ok sa le simtim pe toate.

Sunt omul indragostit iremediabil de oameni, omul care alege sa creada in cei din jur, si asta nu pentru ca n-am trait lucruri, ci pentru ca viata asta e singura pe care o am si refuz sa mi-o incarc cu arome profund amare. Oamenii dragi imi spun ca am „talentul” de a ma autoconvinge de tot felul de lucruri (nu intotdeauna cele mai bune din lume), dar prefer sa fac asta, decat sa am ochiul mega-critic activat mereu. Poate de asta ochiul meu stang ma obliga sa port niste ochelari care in ultima vreme ma enerveaza. 🙂

Am fost o dependenta de televizor, pentru multa vreme, pentru ca oprea galagia din cap si ma ajuta sa ma uit cu seninatate in afara mea. Inte timp, am ajuns dependenta de carti, zac pe jos „n” carti, incepute si inca neterminate sau abandonate, pe unele le citesc de la jumate, pe altele le savurez si da, pe unele, le deschid fix la ultima pagina pentru ca ma omoara curiozitatea. 🙂 Relatia mea cu cartile a fost mereu una de love & passive-aggressive hate. Ne-am ignorat reciproc o buna bucata de timp, apoi pe la 16 ani le-am iubit pentru ca mi i-au prezentat pe Cioran si Eliade, care m-au dus in cu totul alte lumi decat cea a adolescentei, le-am abandonat din nou cand am considerat ca omul mare traieste responsabil, nu viseaza 😦 si le-am regasit, atunci cand mi-am regasit si visele.

Cu 2 sau 3 ani in urma cautam cu disperare ceva ce m-ar putea entuziasma, nu stiam sa spun ce, nu stiam ce ma paralizeaza asa, dar simteam ca nu mai pot respira si ca trebuie sa imi iau oxigen de undeva. Azi nu mai caut oxigenul, ma las doar sa simt entuziasmul, bucuria, melancolia, tristetea, you name it, toate traite alaturi de oameni, de carti, de flori, de o melodie sau o raza de soare.

In continuare n-am habar cine sunt, dar viata imi pare mai usoara, mai frumoasa si singura certitudine pe care o am e aceea ca, indiferent ce s-ar intampla, aerul nu mi-l mai poate lua nimeni, pentru ca il respir din mine, nu din afara mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s