Iubim, uram si mergem mai departe? Sa ne oprim un pic, zic!

Mi-e somn de lesin. Saptamana asta am impresia ca a inceput acum un an si a uitat sa se mai termine. Interesant cum oboseala dilata timpul si totul pare mult si departe.

In fine, nu despre asta voiam sa scriu, ci despre cum ajungem sa uram ce am iubit si cum simtim ca putem merge mai departe daca, pentru o clipa, lovim.

Zilele trecute asistam, cu ochii mari, la o discutie in care un el, ii spunea unui alt el: Daca ai pedepsit-o, nu-i problema, dar sa stim si noi cu ce te-a suparat! S-a dorit a fi o gluma, dar se dovedeste a fi un mod de gandire pe care il intalnim tot mai des.

De ce ne vine mai usor sa-l pedepsim pe celalalt, decat sa ne uitam la noi si sa intelegem ce rol am jucat in povestea vietii noastre? Sigur, intrebarea  e retorica, pentru ca stiu ca, natural, functionam pe principiul „paiul din ochiul tau, nu parul din ochiul meu”, dar nu pot sa nu ma intreb ce ne-a adus aici. Cine ne-a invatat sa gasim vinovati exteriori si sa nu ne uitam la noi deloc? Si mai ales de ce?

Spre norocul meu, n-am fost niciodata geloasa. Unii imi spun ca poate n-am iubit suficient de mult, desi nu cred ca asa ne masuram iubirea, altii spun ca sunt naiva si asta-i drept, de multe ori prefer sa fiu asa. Cert e ca nu-mi place sa-mi complic viata, nu-mi place sa urmaresc pe la colturi si sa fac scenarii fanteziste. Nu cred ca relatiile, indiferent de natura lor, se strica din cauza unei a treia persoane; nu cred ca oamenii inseala atunci cand acasa simt ce au nevoie sa simta si nu cred ca mintim si ne indragostim de altii din greseala. Ei bine, cand se intampla asta, instantaneu sunt identificati doi vinovati: ala care a inselat si intrusa/ul. Acum stau si te intreb: scuza-ma, tu, mai exact, unde erai cand s-a intamplat asta? Relatia TA cum functiona fara tine prezent, dar pe bune prezent, nu doar respirand prin jur? Aaaa erai putin ocupat si, ce sa vezi, relatia ta s-a transformat brusc in relatia lor, in care tu nu mai ai niciun rol. Stiu, doare ca dracu’ si n-ai chef sa te simti tu vinovat pentru crucea pe care oficial n-ai pus-o tu, dar neoficial si tu ai ajutat la deconectarea aparatelor, caci da, daca ai ajuns aici, cel mai probabil relatia aia era deja pe respiratie artificiala.

Orice om trebuie sa-si traiasca doliul fiecarei relatii, dar cine ne invata oare sa facem asta? Pai nimeni, pentru ca oamenii simt nevoia sa te sustina si sa-ti spuna ca e nasol ce ti s-a intamplat, ca „vaca aia” sau „boul ala” oricum nu te merita si ca n-are rost sa-ti consumi timpul suferind. Si de cele mai multe ori fac asta pentru ca ei insisi nu pot duce durerea ta si pentru ca, inca de mici, cu totii am auzit: „hai nu mai plange; hai lasa ca nu e capatul lumii; hai nu te mai gandi la asta etc”, iar in cazurile mai cretine „hai fii barbat, nu plange ca o femeie” (dar altfel e ok sa iti plangi de mila 3 zile ca ai racit :)).

Dar sentimentele sunt acolo, durerea o simti in stomac si se cere consumata si atunci ce faci? Pai, daca esti „prea Zoe sau prea barbat” ca sa te lasi sa suferi, atunci te uiti pe parte-ailalta a strazii, iti inclestezi dintii si te intrebi cum poti sa-l faci si celalalt sa sufere. Raaau! Intens! Atat de puternic incat sa nu mai simti durerea ta. Momentele astea iti dau o doza soc de adrenalina, dar dupa ce ea se consuma, peste durerea ta se aseaza, ca o funda mare si roz, sentimentul de vinovatie pentru mizeria pe care tocmai ai facut-o si nu te-a ajutat cu nimic. Si here we go again! Iar doare, iar vin oamenii si zic „hai, mai, ca doar n-o sa suferi toata viata” si intr-o zi te obisnuiesti asa tare cu starea asta, incat nu mai pare sa doara, te arunci repede in urmatoarea relatie si inevitabil istoria se repeta, lucrurile sfarsesc aproape la fel de prost si atunci iti zici: bai, ce viata de 3 lei, ce ghinion am, ce oameni urati atrag si acum te superi si pe viata, on top, si iti vine sa te razbuni pe toata lumea, nu doar pe ea/ el.

Nu-s cu nimic mai desteapta decat restul lumii, nu-mi lumineaza niciun bec suplimentar in cap, singurul noroc pe care l-am avut in viata asta a fost sa fiu deja in terapie, de cateva luni, atunci cand relatia mea si-a dat obstescul sfarsit.

As fi urlat de 100 ori pe zi, l-as fi impins pe scari macar o data pe luna, as fi jucat rolul de victima, macar din cand in cand, ca poate i se facea mila si revenea „acasa” (chiar daca acasa nu mai insemna nimic), dar am avut terapia in care am putut face toate astea. Prietena mea, Lolo, m-a asteptat 1 an de zile sa cad, pana cand s-a plictisit 🙂 sau a inteles ca nu se mai intampla nicio cadere pentru ca, din punctul ala al relatiei, drumul meu avea doua variante: in lateral sau in sus.

Mi-au trebuit doi ani sa inteleg ce s-a intamplat, eu cam pe unde am fost in ultimii 8 ani din viata mea (si slava domnului, am fost pe toate campiile posibile), sa inteleg ce roluri am jucat si ce butoane imi apasa relatia aia si, cu ditamai zambetul si lipsa de modestie, spun ca azi sunt foarte departe de omul care eram acum 2 ani.

Ce vreau sa spun cu toate astea este ca cea mai buna „razbunare”, daca tot simti nevoia sa o faci, este sa te lasi sa-ti traiesti durerea, sa-ti dai timp sa intelegi cine esti si ce rol ai jucat in relatiile tale, sa faci pace cu tine si cu lumea din jur si apoi sa mergi senin mai departe. Doar ca, atunci cand o sa treci prin tot procesul asta, o sa simti nevoia sa-i multumesti celui care a provocat durerea aia initiala pentru ca, fara momentul ala, tu nu cresteai si nu deveneai un om mai misto.

So, daca tot ai toata furia asta, eu zic sa-ti faci un cadou fain din ea, ca altfel e degeaba si te consuma inutil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s