Despre demnitate, bun simt si alte vise

Citeam aseara un articol despre 3 principii de baza in dezvoltarea unui copil. Ultimul principiu era demnitatea si autorul spunea ca: „Deseori tinerii fac lucruri care le știrbesc moralitatea și demnitatea pentru că adulții din jur nu i-au învățat să prețuiască adevărul, cuvântul dat, onestitatea sau propriul trup”.

Suntem o generatie care a crescut repede, care a fost avida de cunoastere, dar si de succes si uneori succesul a avut un pret (prea) mare. Ma uit in jur si ma ingrozesc vazand atatea lupte de orgolii, jocuri „politice” in care jucatorii au impresia ca sunt marii castigatori ai unui premiu neanuntat.

Do whatever it takes to succeed sau fake it till you make it sunt devizele multor oameni care se cred puternici si care nu-si permit sa-si vada reflexia in oglinda pentru ca, in putinele lor momente de vulnerabilitate, stiu ca „puterea” asta e doar un ambalaj pe care cineva il va rupe intr-o zi.

Nu, nu ne nastem asa, nu venim pe lume cu dorinta de a castiga cu orice pret si, cu atat mai putin, cu nevoia de a domina. Invatam asta pe drum, de la parintii care poate ca-si traiesc visele prin noi, care-si duc, inca o data, luptele pe care le-au pierdut acum 30 de ani. Parinti care ne pregatesc, cu bune intentii, pentru succes, dar nu vad ca esuam lamentabil in rolurile noastre de oameni.

Stiu prea multi „oameni de succes” teribil de invidiati pentru joburile lor, pentru statutul lor social, care nu isi mai dau timp sa inteleaga, nu mai cauta alternative, nu mai respecta pe nimeni si nu mai cauta, in vocabularul mintii lor, expresii care sa denote bun simt…prima si singura reactie de care mai sunt capabili este atacul. Sunt permanent acuzatori, sunt agresivi, de multe ori gratuit, functioneaza pe principiul „cine tipa mai tare, castiga”, pentru ca au inteles ei, la un moment dat, ca cea mai buna aparare este atacul.

Un  copil, in momentul in care este coplesit de emotii pe care nu a invatat inca sa le gestioneze, loveste fizic. Un adult, aparent puternic si extrem de stapan pe el, loveste verbal. Copilul dupa ce loveste, in general, plange, pentru ca simte ca nu e ok ce-a facut. Adultul „a crescut”, „s-a maturizat” si nu mai plange. Oare?

Prea multe suflete continua sa planga, chiar daca au fost ingropate adanc de mintile agere, in timp ce noi, cei vesnic puternici, ne aratam coltii inainte ca ceilalti sa apuce sa ne spuna buna dimineata. Ne e usor sa maraim pentru ca in felul asta nu mai avem timp sa ne vedem vulnerabilitatile, slabiciunile, lacrimile si traim intr-o fuga permanenta de noi.

Cineva, intr-o zi nefericita, ne-a bagat in cap ca vulnerabilitatea nu e ok, ca trebuie sa fim perfecti si sa nu ne atinga nimic. Oameni buni… suntem oameni, cu emotii, cu ganduri, cu istorii personale si timpul pe care il petrecem pe planeta asta ar fi bine sa nu treaca degeaba. 

Am sa admir mereu un om care stie sa planga, sa-si ceara scuze, sa asculte si sa spuna ca nu stie. Nu vreau sa am in jurul meu nici oameni perfecti si nici roboti, vreau oameni vii.

Stiu, sunt naiva si uneori cam visatoare, dar tare mi-as dori ca macar pentru 24 de ore sa lasam masinile sa fie puternice, iar noua sa ne dam voie sa simtim pentru ca asta vine la pachet si cu ceva respect si interes pentru oamenii din jurul tau. Si, never know, poate incepe sa ne placa sa fim oameni si mai incercam si maine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s