Perspektiva

Băi, nu înțelegi deloc ce zic eu aici! Ești mișto, dar simt că nu mă vezi deloc. Nu exist decât în versiunea din capul tău, care e o versiune teribil de trunchiată. La dracu’, sunt mult mai mult de atât. Și nici nu e așa de complicat să afli ce-i cu mine. Tot ce ai de făcut e să întrebi, dacă tot te-ai bătut cu pumnu-n piept că vrei deschidere și naturalețe. Poftim, le ai. Ai de gând să faci ceva cu ele?!

El ,săracu’ om, e complet nelămurit: Ce-ai femeie? E mișto poza asta din capul meu și tu arăți tare bine în ea. Pari al dracu’ de completă, ai tot ce-ți trebuie sau, oricum, ai tot ce-mi trebuie mie să văd. Acum, însă, pari un pic nebună și nu prea pricep ce naiba vrei de la viață, în general, și de la mine, în mod particular, dar, mno, nu ne batem capul cu nebuniile oamenilor. Noi trăim și gata. Whatever that means!

Fiecare rămâne în filmul lui, plin de draci, cu frustrările cât casa, dar măcar au murit cu dreptatea-n mână. Vorba unui om drag, păstrat în amintire, din altă viață: până aici am numărat doi proști care pierd câte ceva, să mai continuăm?

E lipsit de sens să continue numărătoarea, într-un dialog al surzilor, pentru că ei i se pare că a mai trăit filmul ăsta și începe să se întrebe dacă nu cumva e ceva în neregulă cu ea, iar el rămâne cu convingerea că ea e o nebună.

Doi oameni care se întâlnesc într-un moment prost și care, oricât ar încerca să-și vorbească, nu se aud. Nu e o poveste despre orgolii sau despre ambiții, ci despre perspective și despre întunericul pe care îl vezi, oricât de multă lumină ți-ar intra în ochi.

Ea vrea să fie vazută, cu toate gândurile ei, cu toate transformările si zbaterile ei, cu zambetul ei larg, pe care îl poate arăta mult prea rar la prima oră a dimineții, dar lumina nu pătrunde prin pleoapele închise, oricât te-ai strădui. El e convins că are ochii larg deschiși, mă rog, atât cât poate să-i deschidă atunci când lucrurile din jur dor al naibii de tare. De fapt, tot ce și-ar dori, ar fi să-și tragă plapuma-n cap și să se mai trezească peste vreo 2-3 ani, când totul a trecut și timpul a închis, de capul lui, toate rănile.

S-au întâlnim în momente atât de diferite, atât de nepotrivite, și s-au grabim să eticheteze sau chiar să condamne incapacitatea celuilalt de a vedea „realitatea”, chiar dacă niciunul nu s-a deranjat să-și schimbe, măcar un pic, unghiul din care privea.

Ne suntem atât de fideli, ne iubim așa de mult și deținem atât de des adevăruri absolute, încât uităm că viața e facută din lumini și umbre, peste care se așterne noaptea, uitarea, iar momentele se pierd imediat ce închidem ochii.

– Să mă visezi, îi zise el râzând.

– You wish, răspunse ea în gând, strângând din dinți.

L-a visat, poate, dar, cum nu-și amintea niciodată visele, s-a trezit, ca de obicei, iritată de soarele care-i intra în ochi și a dat play primei melodii pe care a găsit-o în playlist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s