Nu mai e nevoie să #rezist pentru că acum #exist

Sunt recunoscătoare pentru anul ăsta de proteste. Toate mizeriile care ni s-au perindat pe sub ochi ne-au trezit şi ne-au determinat să fim prezenţi în vieţile noastre în fiecare zi, să ne întrebăm, tot mai mult, ce suntem dispuşi să acceptăm şi ce nu, ce e negociabil şi, mai ales, ce nu e negociabil.

Acest #rezist a fost, pentru mine, cel mai puternic exerciţiu de mindfulness pentru că, timp de un an, am fost atentă la fiecare mişcare a „celorlalţi”, la fiecare principiu care este încălcat, la fiecare valoare care e ignorată. Anul ăsta nu a fost despre virgula din lege, nici despre Iohannis sau Dragnea, ca lideri politici, ci despre ei ca indivizi,  despre principii şi valori, despre furt, despre reguli, despre respect, despre educaţie şi bun simţ.

Cea mai banală regulă pe care am învăţat să o respect (Mulţumesc, Cris 🙂 ) este cea a „pietonului în relaţia cu semaforul”. Am ajuns să aştept, în mod conştient, să se facă verde pentru a putea traversa, chiar şi atunci când nu circulă nicio maşină în tot oraşul. Sunt două situaţii în care o încalc: atunci când sunt într-o mega-întârziere, iar vinovăţia de a trece pe roşu e mai uşor gestionabilă decât impactul pe care îl poate avea ratarea unei întâlniri/ programări/ whatever şi situaţia în care mă simt în nesiguranţă.

După 1 an ştiu clar cine sunt, care sunt lucrurile în care cred şi cum se trăieşte viaţa în microuniversul meu.  De asta cred că nu mai e nevoie să rezist, pentru că rezistenţa presupune posibilitatea ca într-o zi să cedezi. Ori, după anul ăsta, mie mi s-au aşezat atât de puternic valorile încât, orice s-ar întâmpla, tot în ele voi crede şi tot ele vor sta la baza deciziilor mele. Aşadar, după un an de rezistat, am început să exist pe bune, să trăiesc conştient în acord cu valorile mele, iar ăsta mi se pare marele caştig al acestui an.

Am să ies în continuare în Piaţă pentru că vreau ca România să ştie că există oameni pentru care bunul simţ contează, care consideră că acordul între subiect şi predicat e o treabă de igienă mentală, nu un moft sau o „activitate” specifică elitelor, că jobul poate să fie o preocupare generatoare de plăcere, nu doar de bani şi că „te rog”, „mulţumesc”, „scuză-mă” nu sunt nişte formule de politeţe opţionale, ci reflectă grijă şi respect.

Se zice că Piaţa nu schimbă nimic. Poate că da, poate că nu, depinde ce aşteptări avem. Dacă ne aşteptăm ca mâine PSD să spună „bă, ne e ruşine de ce-am făcut şi am decis să ne oprim din măcel”, atunci da, Piaţa n-o să schimbe asta. Dar dacă Piaţa reuşeşte să determine chiar şi un singur om să se întrebe ce-i ăla spirit civic, ce e de netolerat pentru el, ce-i aia gramatică şi la ce foloseşte ea, atunci Piaţa şi-a atins scopul. Societatea se schimbă atunci când indivizii se schimbă, aşa că fiecare om care începe să fie mai atent la felul în care se comportă şi se exprimă, e un caştig pentru ţara asta în care alegem să trăim.

Plecatul din ţară pentru mine nu e o opţiune, pentru simplul fapt că frustrarea generată de statutul de imigrant mi se pare infinit mai greu de tolerat şi, în concluzie, mai dăunătoare, atât mie, cât şi copilului meu, decât frustrarea de a trăi aici. Aşa că, alegând să rămân în ţară, cred că-mi sunt datoare să fiu „schimbarea pe care vreau sa o vad în lume”, oricât de clişeistic ar suna.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s