You, judgemental people!

Despre „vaaai, dar cum pleci de acasă și nu stai cu copilul!”. Iaca, așa!

În mod constant se gasește câte cineva să-mi strice cheful când mi-e lumea mai dragă. Absolut de fiecare dată, cineva-ii ăștia, care nu stau cu mine-n casă, nu mă sună să mă-ntrebe dacă mai trăiesc sau dacă mi-e bine, au foarte multe păreri despre ce fac eu (prost) în relația cu fii-miu și în viață, în general.
Și, cum povestea asta nu mi se aplică numai mie, zic să facem un pic de lumină în viața părinților singuri sau a părinților, overall.
So, to start with the beggining, acu’ vreo două săptămâni am povestit în fața a aprox 300 de oameni cum am ratat eu primul an din viața copilului meu. Un an în care am fost prezentă fizic, zi de zi, oră de oră, în care am facut tot ce zicea la carte să fac, doar că în cărțile alea nu povestea nimeni despre cum să te conectezi, cum să fii prezent pe bune sau, mai exact, despre cum să fii.
Am orbecăit, plină de frustrare, prin viața mea și a lui, până când am învățat să îl simt și să fiu acolo cu fiecare bucățică a sufletului și a minții mele.
E greu, e foarte greu, dar odată învățată povestea asta, înțelegi că nu cantitatea de timp petrecută e importantă, ci modul în care copilul ăla te simte în relația cu el.

Patru ani mai târziu, programul meu e horror, most of the time, și sunt zile în care ne vedem o oră sau poate mai puțin. In această viață care rulează cu turometrul pe roșu, once in a while aleg să mai îndes și un concert, o fugă la mare, un vin băut cu prietenii, whatever.
Niciodată, dar absolut niciodată, nu accept să fac ceva extra fără să mă gândesc de 7000 de ori înainte, fără să planific, fără să îi explic lui Luca ce fac și de ce.
Cei care mă știu mai mult de pe facebook, sunt convinși că-s ușor iresponsabilă și într-o veșnică vacanță; cei care mă cunosc bine, se întreabă constant cum pot să duc ritmul ăsta.
Și unii, și altii, au dreptul să perceapă ce vor, dar eu știu că aleg de fiecare dată ce e mai bine pentru mine și copilul meu. Alegerile astea uneori includ momente în care eu nu sunt acasă, dar care mă fac fericită. Și cred ca e mai important să fiu un om care are momente de fericire pe care le poate împărtăși cu copilul său, decât să fiu permanent prezentă și semi-frustrată.
Nu, nu e ușor să îmi permit luxul de a avea timp pentru mine, dar e necesar dacă vreau să rămân vie și să nu îi reproșez peste 20 de ani copilului că „m-am sacrificat” pentru el. Nimeni nu se sacrifică pentru nimeni, sunt alegeri pe care le facem și ar fi bine să învățăm să traim cu ceea ce alegem.

Așadar, data viitoare când îți vine să întrebi un părinte singur sau un cuplu cu copii acasă, cu cine și-au lăsat copilul ca să vină la concert, cum se simt că au făcut asta, cum de au atâta timp pentru ei sau orice altceva îți mai trece prin cap și simți totuși că nu te prea privește, te rog abține-te! În primul rand, pentru că nu e treaba ta, da’ deloc chiar, și în al doilea rând pentru că, dacă nu cumva ai de gand să devii tu parintele full time al acelui copil, atunci pui o întrebare care n-are nicio valoare și, de fapt, vrei doar să arăti cât de bun ai fi tu, dacă ai fi în locul lor. Guess what, nu ești nici în locul meu și nici în locul altora, așa că mai bine îți vezi de pătrațica ta și de alegerile pe care tu le-ai facut pentru tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s