Povestea lui “mie nu-mi e dor”

– Nu, honey, mie nu-mi e dor!

– Cum să nu-ți fie dor?

– Uite, așa, nu-mi e!

– Niciodată?

– Nu, niciodată.

Sunt ani buni de când mă tot învârt în jurul dorului ăstuia. Un timp am zis “mno, aia e, unora le e dor și altora nu. Să nu ne batem capul”.  Apoi, când am văzut eu că lumea se tot miră, mi s-a parut mai de bonton să mă dau deșteaptă și am zis “nu, mă, dacă nu leșini, dacă nu simți că ți se taie aerul, nu e dor. Orice simțire mai puțin vecină cu sfârșeala e, așa, o treabă nedefinită”.

Ani de zile în care nu mi-am dat nici măcar cinci secunde să mă-ntreb cum se simte treaba asta. Era mai confortabil gândul ăla cu “mie nu-mi e dor”. Mai confortabil a fost chiar și atunci când a început să mă zgârie pe creieri replica asta.

De atâtea ori am repetat propoziția asta (“simplă”) încât m-am convins singură (că, deh, sunt foarte pricepută la asta) că mie nu mi-a fost niciodată dor de nimeni and that’s ok.

Zilele trecute, whatsapp-ul mă anunță, strident, că cineva-mi spune, out of the blue, “mi-e cam dor de tine”. Hai, sincer, de câte ori n-ați zis sau răspuns la mesaje d-astea, așa, pur și simplu? Adică n-a leșinat nimeni la finalul propoziției și nici carnea n-a durut, așa-i? Eh, bine, pe mine m-a blocat mesajul ăla pentru că era un om căruia chiar îi simțeam lipsa, pe care mi-aș fi dorit să-l văd, dar mi-a fost imposibil să zic “da, tu, și mie mi-e dor de tine”. Nu era nicio treabă complicată pentru orice alt om de pe planeta asta, except for me. Și nu vă imaginați că era vreun romance, ceva. E un om care-mi e drag, dar căruia nu-mi venea să-i zic “oh, well, mie nu-mi e dor de nimeni, deci, mno…”. Am scris 4 propoziții incoerente, din care eu, una, aș fi concluzionat că-s nițel dusă. Mă rog, interlocutorul meu nu știm ce a concluzionat, dar e de apreciat că, cel puțin în momentul ăla, nu și-a bătut capul prea tare. 🙂

Am intrat în seara asta într-o cafenea în care oamenii mă cunosc, știu ce beau, ce mănânc, știu că n-am niciodată brichetă 🙂 , deci mă simțeam ca acasă. În plus, eram singură în cafenea și aveam o oră de pierdut și nicio carte cu mine, așa că am scos din ghiozdan niște foi. Măcar scriu trei fraze, random, mi-am zis senină, purtând, ca tot omu’, o conversație la mine-n cap.

– Despre ce să scriu?

Mintea, isteață, repede:

– Despre dor.

– Eh, rahat, despre dor. Lasă că am o groază de alte chestii despre care am tot felul de păreri.

– Ba nu, despre dor!

– Mbine, fie, despre dor.

Și am scris, fără să mai gândesc prea mult.

“Ce îmi vine să fac? Pai ce să fac… ce știu eu cel mai bine să fac … să intelectualizez (adică să gândesc, rațional, toata treaba). Ia să dăm un search pe google să vedem ce zice lumea despre dor. Cum se simte? Te sfâșie? Te dărâmă? Îți taie aerul?

Hmm, îți vine să faci tot felul de prostii pe care bănuiești că o sa le regreți mâine, dar azi au tot sensul din lume? Și, chiar dacă știi, chiar de azi, că sunt niște prostii, tot le faci pentru că speri să obții o reacție?

Oh, wait, sunt campioana prostiilor zise sau făcute și regretate în secunda imediat următoare. Aha, deci nu-ți taie nimeni aerul. Pana mea, până și psihologii ăi’ mai deștepți definesc dorul ăsta cu mult mai multe nuanțe decât o fac eu. Deci nu mori? Not even close? Hmmm, păi bine, mă, dar asta am simțit și eu de o mie de ori. Și am mai și supraviețuit până la vârsta asta. Sigur, nu par să strălucesc de inteligență, dar still… I’m alive”.

Știu, pentru cineva care n-a simțit niciodată că nu mai știe cum e să-i fie dor, toată povestea asta pare un basm idiot pe care nu-ți vine să-l povestești nici măcar copiilor,  dar sunt oameni care, într-o zi, fără să-și dea seama, își dau shut down și doar printr-un noroc, cineva, într-o zi, le apasă butonul open sau cum s-o numi el. Nici măcar nu contează cine, contează că asta se întâmplă, așa, pur și simplu, într-o zi de iarnă, care nu prevestea nimic.

Ș-acum, the big deal, din toată treaba asta, e, nu că ai înteles cum e dorul definit in DEX, ci că, atunci când îti recuperezi puterea de a simți că-ți e dor, ăla e momentul în care știi că, odată cu el, poți simți orice. Și îți curg lacrimile pe obraji, acolo, in cafenea, și abia asta simți că e ok.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s