Din nou despre Ana!

Remember her? Fetița cu rochia albă cu care se întâmpla ceva… nu mai știu exact ce. She used to be a good kid, cuminte, drăguță, o idee cam impulsivă și, ocazional, cam plină de draci. Mă rog, nu era așa când era copil, dar s-a făcut ea, chipurile, mare și intr-o zi a învățat să-njure. Doooamne, și ce mișto s-a simțit.

Cică semăna cu ta-su… lumea zicea asta cu, oareșcare, condescendență, dar ea simțise mereu că parcă ceva nu e bine cu comparația asta. Să ne-nțelegem, taică-su fusese un bărbat mișto tare, mereu cu replica la el, care trăise fix așa cum avusese el chef, fără să-i pese prea tare de ce crede lumea. Sau poate că-i păsase și învățase să ascundă asta, dar, anyway, omu’ fusese mișto și, în zilele lui bune, era fascinant. În zilele mai puțin bune era și el “un pic” cam plin de draci, probabil de aici și comparația.

Maică-sa-i povestea amuzată cum s-a îndragostit ea de “golanul” de ta-su și l-a iubit chiar și atunci când i-ar fi crăpat capul. Da, da, știu, în familiile alea mișto, numa’ bune de pus pe facebook, oamenii nu-și crapă capu’. Nu-și crapă, pe dracu’! Dacă sunt încă vii și respiră împreună într-o liniște perfectă, după mintea mea, ăia doar se urăsc politicos.

Mă rog, revenind… Ana, copilul devenit, nu se știe când și, mai ales, de ce, cuminte, îndesase în ea o fetiță plină de viață, căreia, de cele mai multe ori, îi cerea să mai tacă dracului din gură că, deh, lumea vrea să vadă fetițe cuminți în rochițele albe, nu nebune care se umplu de noroi și râd zgomotos. Măăăăi, nu-i frumos așa ceva, ar zice bunică-mea. Acu’, habar n-am dacă-i frumos sau nu, dar e al naibii de sănătos.

Mbine, sunt pe haos azi, dar d-aia îmi place blog-ul ăsta (ce stupid pare să te iei în serios și să începi să zici că tu ai blog, de parcă ai doi metri pătrați pe lună)…. tralala, revenim… așa, blog-ul… da, e mișto pentru că îmi permit luxul de a amesteca oricâte cuvinte vreau, fără să-mi mai bat capul să mai fie și logic ce zic.

Și totuși… Ana… băi, treaba e că a trăit o bună bucată din viața ei cu rochița ei albă intactă, a zâmbit frumos, a tăcut mult și aproape că a murit de atâta politețe. Și de plictiseală, probabil. Într-o zi, așa, complet random, s-a dus și-a țipat într-un cimitir, la ta-su care n-a învățat-o să fie mai nebună, la lumea aia nevăzută căreia i-a păsat mai tare de blestemata aia de rochie albă și prea puțin de viața din ea, la dumnezeul ăla pe care, încă, îl evită cu politețe și, în principiu, ar fi urlat la oricine s-ar fi nimerit prin zonă, cât a fumat ea două țigări pe aleea îngustă a cimitirului. A mai stat puțin, cât să respire adânc de două ori, și-a șters lacrimile, și-a îndreptat rochia care se ridicase nepermis de mult pentru un cimitir, și-a pus pantofii în picioare și a decis că lumea asta îi e datoare cu juma’ de viață, așa că să facă bine să i-o dea înapoi. Shhh, să nu v-aud… sigur că știe și ea că nu-i dă nimeni nimic înapoi, dar, poate pentru prima dată, fata asta a simțit că merită!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s