It’s beautifully complicated!

Cum te-ndrăgostești tu de toți nebunii din orașul ăsta? Cum?

Bună parte din viața asta m-am așezat cuminte lângă oameni normali, previzibili, cu care știam cum stau și puteam să anticipez, relativ ușor, cum vor evolua lucrurile. A fost frumos, dar înfiorător de previzibil și am învățat că eu functionez prost în relații care-mi dau prea multă siguranță.

For whatever reason, ultimii ani m-au adus lângă oameni complicați, în situații în care aș fi jurat că n-o să ajung niciodată și, natural, am vrut să fug de acolo pentru că e scary să nu mai poți controla ce simți, să îți dărâmi toate reperele și să înveți să te lași doar să fii. E fucking scary!

Daaaar… once you go black, you never go back. Mda, când apuci să te-ndrăgostești de un nebun, e cam complicat să te mai întorci la oamenii normali. După ce ai simțit golul ăla în stomac, oricât de mare e riscul, vrei să-l simți din nou si din nou, just like junkies 😎

De ce nu poți să te-ndragostești și tu de un om sănătos la cap? De ce îți place să te complici? De ce vrei să te doară again and again and again?

M-am simțit, for a while, cam nepotrivită în lumea asta care știe ea cum trebuie să iubim, pe cine și de ce. Și, mai ales, cum trebuie să-ti asumi drumul pe care te-ai așezat când aveai vreo 20 de ani. Bah, ești femeie în toată firea, ai un copil, găsește-ți un om cu mințile întregi, cu care să ai o relație așezată. M-am plictisit doar scriind asta, înțelegi, dragă lume?

Oamenilor le e greu să înțeleagă că singurul prinț pe care l-am iubit în viața asta a fost ăla mic al lui Saint Exupery. În rest, aleg să aleg nebunii, complicații, căpoșii, oamenii cu care mă complic și pe care, la rândul meu, îi complic, pentru că prefer să mor plină de riduri, dar cu sufletul plin și cu stomacul făcut praf de la atâtea goluri simțite.

Cu nebunii ăștia am ascultat cea mai mișto muzică, am băut cele mai bune vinuri sau cafele, am condus pe cele mai întunecate drumuri (si la propriu, dar, mai ales, la figurat) și am zâmbit cele mai frumoase zâmbete care mi se puteau așeza, vreodată, pe față.

Da, cu un nebun d-ăsta scrii o poveste complicată, cu mulți nervi, cu multe puncte la care, ulterior, mai adaugi o virgulă și zici că așa era textul, dar niciodată, niciodată, n-o să uiți ce ai trăit și n-o să poată să-ți fie indiferent, oricâți ani trec. Ori, abia asta, my friends, mi se pare mie genul de poveste care merită trăită. Cu toate costurile, cu toate lacrimile și cu toți nervii, pentru poveștile astea eu o să aleg oricând „să mă complic”. Pentru oamenii care-mi alergă prin vene și-mi aduc aminte că e mișto să trăiești.