– Buh! Ce faci? Iar ți se pare că ești romantică dacă te uiți în gol?

– De ce țipi, tu, în halul ăsta? Ce tot vrei?

– Vreau să m-auzi.

– De parcă aș avea vreo șansă, pe lumea asta, să nu te aud. Urli ca o nebună!

Avea o voce ca o oală scăpată pe gresie și nu făcea decât să enerveze pe toată lumea care o cunoștea. Se mutase la mine acasă cu vreo 2 ani în urmă, în hainele ei ponosite, mirosind a tocăniță și un pic de tămâie, și tot pretindea că noi două trebuie să fim prietene.

– Nu vreau, tu, să fiu prietenă cu tine! Mi te-a băgat mă-ta pe gât și te-am primit, dar d-aici până la prietenie… aș zice să nu exagerezi.

Plecam de acasă ori de câte ori prindeam ocazia, sperând să n-o mai găsesc când mă întorc, dar ea era ca un măgar venit din altă viață… stătea acolo, cu o privire tâmpă, și sărea-n sus de bucurie de cum băgam cheia în ușă.

Zile întregi i-am zis că n-am timp de ea, că am de lucru, chiar dacă sunt acasă; am încuiat-o într-o cameră când a venit copilul acasă, ca să nu m-apuc să îi explic și lui cine e toanta asta ce ba mă scoate din minți, ba mă face să plâng. Ba chiar, am zic c-o umilesc aducând câte un tip acasă, cu care am cântat, ș-am râs și am făcut sex sub ochii ei. Pământ de flori… nu o mișca nimic.    

– Te urăsc, tu! Pricepi? Te urăsc și te-aș împinge pe scări dac-aș putea, dar zici că te-ai lipit cu superglue de mine și orice aș face nu pot să te mai scot de aici.

– Știu. Și-mi pare rău! Dar am putea fi prietene, dacă ai accepta măcar să mă privești.

– Dooooooamne, m-ai disperat cu prietenia asta. Cine, pe lumea asta, vrea să fie prieten cu tine? Cine? Te uiți un pic la tine? Miroși a moarte și a tot ce-i mai rău pe pământ.

– De ce nu încerci? Oricum nu plec, deci ce ai de pierdut?

– Ești o tâmpită încăpățânată, care se bagă-n sufletul oamenilor cu forța, dar în prostia ta, you have a point. N-o să ne-mprietenim, dar, uite, o sa te scot în oraș, dar în condițiile mele.

– Ok,  we have a deal. Zâmbește a prost și sare de pe scaun, de zici c-am cerut-o de nevastă. Care-s condițiile?

– În primul rând, să te calmezi! Apoi, te speli ca omu’, te-mbraci frumos, îți dai un ruj pe buzele alea arse de soare și îmi promiți că taci.

– Bineeeee, tac. Auzi, dar mă prezinți cuiva?

– Parcă tăceai! Da, te prezint.

– Și cine le zici că sunt?

– Prietena mea… singurătatea.