Fier pe fier

I s-a oprit, pentru câteva secunde, respirația. Șirul lung de roți încetinea aritmic, aproape infarctic, dar mintea lui făcea infinit mai mult zgomot decât scârțâitul asurzitor al fierului pe fier. Și-a acoperit urechile și i-ar mai fi trebuit o pereche de maini să-i acopere și inima. Dar nu… nu le mai avea. 

Privește lung cele trei trepte metalice. Fiecare dintre ele e o bucată de viață. O viață peste care nu poate să calce cu bocancii, dar care nici nu-i mai aparține. 

2 minute! Tic, tac, tic, tac! 1 minut jumate… ce naiba să fac? Rămân aici, într-o singurătate vecină cu demența, calc în picioare tot ce-am știut că sunt sau îmi iau avânt și sar peste treptele astea, fără să rănesc, sper, pe nimeni? 

Și dacă sar, unde mă duc? Cine mă prinde? Aterizez pe un pavaj gri, îngust, menit să mă ducă spre… nicăieri. Poate-mi sparg capu’ și rezolv. Sau poate nu-s așa de prost, totuși. 

La dracu’, sar și văd eu d-acolo! Bravo, hai că nu mi-am rupt nimic. M-am umplut de praf, ce-i drept, m-am și zgâriat un pic, că n-am mai făcut salturi d-astea de pe vremea liceului, dar, mna, măcar sunt viu și aproape întreg. 

Așa, bun, și d-aici? Mintea îi e complet goală. Adrenalina, care-i expandase fiecare celulă ca pe pufuleți, l-a lăsat fără suflare. Se așează pe o bancă, rece și cam răpciugoasă, izbitor de asemănătoare cu propria-i viață, să-și tragă sufletul. 

Nicăieri-ul te așteaptă oricât, deci nu-i nicio grabă, își zise. Stau aici să mă odihnesc un pic și… Eeehh, și ce, și ce? ȘI CEEEEEE? Ce atâta alergătură? Ce atâtea planuri? Ce tot vrei de la mine, mah? Uite, o să stau aici d-al dracu’, până dispare și-ul ăla. Bine așa? 

Privește cu ură pavajul, numără romburile, colorează cu mintea rosturile dintre dale, verifică, măsoară și simte cum toată ura i se scurge ușor printre șinele aflate la două priviri distanță. 
Nu îndraznește să ridice privirea mai sus de dalele care tocmai i-au devenit prietene, dar vede cu coada ochiului roți, mai grăbite sau mai încete, care vin și pleacă. Nu, merci, nu-mi mai trebuie, își zice, în timp ce strânge puternic din ochi. Nu mai vreau să vă văd, nu mai vreau să mă duceți niciunde. Stau aici și vă privesc, pe furiș, până n-o să mai însemnați nimic. 

Uneori i se face frig sau dor și se gândește să plece d-aici. Dar unde să se ducă? Și cu ce? Aaah, nu, nu, pe treptele alea, în sus, eu nu mai pun inima. Nu, merci! Așa, și dacă-s bucăți de viață, ce? Nu pot să trăiesc fără ele? Ba sigur că pot… ia uită-te la dalele astea. Gri și cam reci, dar simetrice și rezistente. Da, așa-i, nu ma duc nicăieri, dar nici ele nu pleacă d-aici. Le privesc deja de niște ani și nu m-au dezamăgit niciodată. Mi-au acoperit cioburile inimii în rosturile lor, mi-au uscat lacrimile și mi-au fost cel mai bun partener de tăceri.

Mda, nu prea zâmbesc ele des. Doar când mai trece vreun picior de femeie le simt cum vibrează și parcă vor sa-mi arunce inima la loc în piept. Atunci parcă și mie-mi vine să mi-o adun de pe jos și să mă tot duc, dar în spatele tocurilor înalte văd mereu, cu coada ochiului, șirul lung de roți și-mi acopăr, instinctiv, urechile.

Niciodată, niciodată, nu mai vreau să aud înfiorătorul zgomot făcut de fier pe fier sau pe inimă, dar dacă mai vreau vreodată să trăiesc sau măcar să nu surzesc de tot,  tre’ să plec dracului din gara asta, cu urechile ascunse între palmele mele și cu inima pusă, măcar temporar, în palmele calde ale altcuiva. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s