Doar ni se pare că ne știm!

Ne întâlnim cu oameni, întindem mâna, ne zicem numele, povestim tot felul de nimicuri, mai scăpăm și niște adevăruri mai grele un pic, ne bem cafelele și plecăm.

Dacă întâlnirea a fost mișto, irelevant dacă a fost date sau business sau whatever, primul lucru pe care-l facem e să ne căutăm reciproc prin online. Aveam un coleg de corporație care, atunci când termina un meeting cu un client, până ajungea înapoi la birou, trimitea deja invitație pe Linkedin. Proastă mișcare… toată concurența noastră știa cu cine s-a văzut Ionescu.

Am deviat un pic. Ideea e că stalker-im cu toții în secunda doi și ne creăm o aparentă liniște când vedem că avem prieteni comuni, locuri, muzică… ceva, orice.

Ce faci, însă, dacă dai search și nu-ți apare nimic? Cum, mah, nimic? Uite așa… absolut nimic. Cei mai mulți oameni activi în online vor deveni anxioși instant și vor începe să chestioneze realitatea.

Bah, eu chiar am avut întâlnirea asta sau am visat? Ăsta, cu care tocmai am băut cafeaua, există sau e vreun nebun care a zis primul nume care i-a venit în cap? Și dacă există, what the fuck is wrong with him de nu apare nicăieri?

În absența informațiilor, creierul intră în alertă pentru că, da, lipsa de informație, într-o lume în care totul e la un click distanță, e percepută ca un pericol. Culmea, întrebarea care se rostogolește în minte, on and on, nu e „de ce nu apari, mah, pe nicăieri?”, ci „cum dracu’ e posibil să n-apari?”.


Aveam 13 ani când a apărut internetul în Romania și 28 când mi-am făcut contul de facebook, deci mai bine de juma’ de viață am trăit fără să stalkeresc pe nimeni – exceptându-l pe băiatul din Costinești, cu poncho colorat 🙈, dar asta-i altă poveste – și uite că am reușit să ajung la 41 de ani, fără cicatrici majore.
Cu toate astea, m-am adaptat atât de rapid la mediul online încât îmi pare de neimaginat că sunt oameni despre care telefonul meu nu-mi poate spune nimic.

Ș-acum ce dracului fac? Intru, așa, cu bocancii în viața omului și m-apuc să-l întreb chestii? Și trebuie să-l cred pe cuvânt, fără nicio dovadă, așa? Aaaah, și tre’ să mă-ntâlnesc de 20 de ori ca să aflu ce îmi putea da facebook-ul sau google-ul în 5 minute? What the actual fuck?

Culmea, fac asta la job și nu-mi pare nimic dubios, dar, în viața mea de zi cu zi, funcționez pe același repede-nainte, ca toți ceilalți.

De mai bine de 1 an, simt că online-ul îmi mănâncă mult prea mult timp și energie, dar azi am realizat că-mi mănâncă și curiozitatea, iar asta chiar mi se pare nasol.

Ne folosim de social media nu doar pentru a afla mult mai repede informații, dar și pentru a evita un posibil refuz. Dacă întreb ceva și omul n-are chef să răspundă? Dacă răspunde și-mi pare evaziv? Dacă, dacă, dacă… fucking dacă.

Stalker-im în online ca să ne hrănim hedonismul, dar și ca să ne protejăm și să ne iluzionăm că avem o brumă de control într-o lume tot mai nebună.

Te știu, te-am văzut, ești cine zici că ești, am fost la același concert, ce tare! La următoarea cafea suntem best friends, că doar ne știm viețile de pe facebook. Nimic mai fals!

Public activ pe facebook, dar am spus mereu că-i o tâmpenie să crezi că mă cunoști doar pentru că mă citești. Și, cu toate astea, fac fix același lucru.

Ne mințim cu bună știință, compunem povești din piese disparate de puzzle și ne trezim dezamăgiți de oameni pe care n-am avut nicio secundă curiozitatea de a-i cunoaște pe bune.

Ce trist!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s