Un oraș de oameni singuri

Vărsase paharul de vin în timp ce-și deschisese laptop-ul ca să-și facă de lucru. Uneori putea să stea pur și simplu, fără să facă nimic, dar azi fusese frig, iar zăpada dată, cu o mătură veche, de pe mașină, drumul alunecos, chiar dacă destul de gol, șoferii stresați, pietonii nervoși, toate o obosiseră și nu mai avea răbdare să-și mai asculte și gândurile. 

Era vineri seara, intrase în casă și se speriase de lumina pe care o găsise aprinsă în hol. O fracțiune de secundă căută, din ușă, omul care aprinsese lumina aia pe care ea n-o folosește niciodată, apoi își aminti că era ziua în care venea doamna care-i face curat. Nu e nimeni în casă, deșteapto, își zise aproape râzând, în timp ce închidea ușa cu grijă. De obicei râdea cu drag de ea însăși, dar azi râsul îl simțea puțin amar, așa că-și alungă gândul și-și aprinse o țigară. Da, citise și ea că fumatul dăunează grav sănătății, dar și o casă goală e la fel de dăunătoare, așa că alese, ca tot românul, răul cel mai mic. Doar notificările din Whatsapp se mai auzeau, din când în când, perturbând liniștea asurzitoare. Citea, zâmbea, răspundea, mai mult în glumă, la un flirt ce avea șanse să se transforme într-un date, dar apucase să-și dezghețe doar mâinile, nu și sufletul.

La capătul celălalt al telefonului, un alt om care încuiase o ușă în urma lui, scria frumos, din liniștea casei sale. O casă în care aștepta ca cineva să sosească acasă, doar că cineva-ul întârzia să mai apară.

Oameni singuri, în casele lor frumoase, își scriau cuvinte legate corect gramatical și emoțional, fără să-și promită nimic și fără să lase să se vadă vreo emoție, mai departe de sarcasm. Învățaseră, cu multă vreme în urmă, să-și pună emoțiile pe brelocul cheilor și să le azvârle în rucsacuri mari, pline cu lucruri importante, dar atât de inutile.

Flirt, zâmbete, goluri în stomac date de replicile pline de nuanțe sau poate doar de casele lor goale, gânduri multe, dar atât de străine și haotice. Sunetul notificărilor întrerupea șirul întrebărilor care le treceau prin cap și oprea, pentru moment, fricile care se așezau, tot mai apăsat, în gât. Oameni aproape singuri, care nu căutau altceva decât o pereche de ochi care să se mărească un pic și să sclipească, măcar din când în când, mai devreme de miezul nopții.

Un oraș care, pe vremuri, avea aproape 4 milioane de suflete, nu mai are acum decât oameni ocupați, care aleargă de colo-colo, cu sufletele amanetate în schimbul unei fericiri pe care speră să o găsească după ce și-au terminat toate meeting-urile și își dau jos măștile de oameni mari. Oameni prinși în relații în care își găsesc perechea de ochi, nu întotdeauna strălucitori, doar în weekend, în fața unui serial nou pe Netflix, sau poate nici atunci. Un oraș care strânge în brațe oameni care au ales să țină televizoarele pornite, în timp ce sufletele le stau închise pe perioadă nedeterminată.

Un oraș frumos, plin de oameni siguri.

Un an jumate și o pandemie mai târziu… nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că, de ceva vreme, Whatsapp-ul nu mai notifică nimic.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s